Versuri extrase din volumul „În capcana timpului”

Pr. Ştefan Negreanu:

       „Drumul îngust spre ale Tale dintru ale Tale mă alină”, strigă în vers înaripat fratele nostru Petru Nicandru. Pentru că versurile – gând şi strigăt – nu sunt altceva decât perle-răni de pe trupul sufletului, adunate şi dobândite din căderi şi de pe drumul întoarcerii Acasă, „strâmt şi cu chinuri”, care vine din „Capcana timpului”.
[...]
       Primiţi, dragi cititori, toate aceste daruri, peceţi şi semne de la Petru Nicandru, ale căderilor rătăcitoare din „ţară străină şi depărtată”, ale întoarcerii întru pocăinţă spre Acasă, ale purtării Crucii şi Calvarului personal şi ale Învierii întru „Începătorul Învierii tuturor celor adormiţi”.

(fragment din "Cuvânt înainte")

Monahia Teofana:

       "Am citit cu bucurie versurile fratelui si pot să spun că am regăsit în ele ecoul gândurilor Maicii Benedicta, pe care le-am așezat ca motto al acestui demers.

       Poezia este, fără îndoială, prilejul de a reface pe cont propriu o experiență sufletească. Ea poate vădi fondul sufletesc al unui om, îi poate descoperi toată gama trăirilor lăuntrice. Versurile lui Petru Nicandru ilustrează acest aspect."

(fragment din "Prefață")

Versuri extrase din volumul „În capcana timpului”





Din vid în cuvânt

Lunecând printre taine,
pe hârtie aștern
ale timpului treceri din vid în cuvânt;
rostirea de sine
din clești evadează,
o șoaptă de înger îmi este alint.
Îmi aud al inimii glas
pe calea ce-o străbat înspre mine,
minunea pogorârii de Duh, călăuză,
îmi deschide izvorul luminii de sine.
Cu braţe întinse
spre adâncul de Sus,
mă simt purtat în eterne mistere;
din rugul de har
unde moarte nu e,
Logosul Sfânt, în fărâma-mi de suflet,
dă slovei putere.

6 mar. 2017


Picătura de plâns

Picătura de plâns mă încape
cu totul rotund întru sine;
sufletul chinuit,
între logică și ultimul cer,
din pustiire în revelație vine.
Duhul m-așteaptă
în golul de spații:
prin ne-iubirea de sine – a fi ce nu sunt.
Dorința-nspre crucea de aripi vibrează,
- lepădare din
universu-mi mărunt.
Rostirea se-ntoarce
ca-ntre oglinzi,
cuvântu-mi din Cuvânt decriptează;
sens nou, înscris în
sirul de inimi râvnit,
ce-n nevăzut se așază.

26 feb. 2017


Să nu îmi fi fost în zadar...

Cetatea, -n ziduri,
înconjoară mister,
străluminare în vecinătate de Har;
astăzi doresc să îmi văd,
în câmpul spectral,
întregul – ce-mi vuiește neclar.
Corabie pe valuri
mă clatin în vânt,
sunt și tare și slab în capcana de timp;
glasul umbrei
vorbește de mine, râzând,
în reci disperări mă înghimp.
Doamne, topește-mă
și întreg toarnă-mă iar,
și mă cheamă, pe valuri,
la Tine să vin!
Doamne, mi-e frică
să nu îmi fi fost în zadar...

22 feb. 2017


Piatra netăiată

Piatra netăiată și-nflorită,
trandafir între spini,
în albastrul senin își creștea fecioria.
Adânc de virtute, printre gene de aur,
privea și-aștepta veșnicia.
Neclintită-n răbdare își plimba
printre îngeri suavul călcâi,
al țepei durere,
neștiind ce cap va zdrobi, ce noblețe
și ce splendoare aduce - și ce Înviere.
Din piatră un unghi s-a tăiat, fără
de mână, și ușa-ncuiată lăsând-o,
spre supra-cinstire;
Iar noi, înglodați de milenii,
sublimați acum de Lumină,
cu Piatra din unghi temelie,
am fost înfiați spre-o nouă Zidire.

29.11.2016


Pe aripi de iubire

Din munte-n Capernaum,
venirea,
pe plaiuri dogorânde și senine,
îmi răsplătește
durerea miilor de pași,
cu fericiri și har și slove sibiline.
Prin Cale,
voirea din lepră sloboade,
nesilă și milă, iubire - atinge.
Credință mai presus de fii
sutașul vădește,
prin cuvinte, porunca departe ajunge.
În casa inimii a Te primi nu-s vrednic,
iar sluga tot eu sunt
și boala mi-o știi;
chemare prin cuvinte de îngeri să-mi dai,
pe aripi de iubire
aș vrea să mă ții!

11 feb. 2017


Iubirea mă cheamă

Cu brațele-ntinse balanță
Iubirea mă cheamă.
Ca-n soare privind, nu o văd;
mi-e noapte și ziua-n amiază,
Lumina din ochi mi-a fugit.
O lacrimă-ngenunche-n pridvor,
icoana straveche cuvinte jelește.
Pe-a cerului nor pregustare,
inima-altar așteaptă sărutul nestins.
Mirida și vinul, ale zborului piste,
potir închinat între stele arzând.
Mirul miresme așterne în vise,
fluidul angelic, al nunții veșmânt.
Mă caută-n adâncul pierzării
Candela de Lumină izvor;
inima-n Har mi se scaldă,
Iubirea mă poartă spre Sine în zbor.

18 ian. 2017


Din timp în veșnicie

Pierdut,
cu sufletul plecat departe,
alerg prin îngustimi aprinse;
ocolul, peste aștri și-napoi pe Terra,
îmi deslușește
ale undelor chemări încinse.
Năvalnice furtuni
ființa îmi rănesc,
văpaia mă topește și
la picioare-Ți curg.
Un labirint de-ntoarcere
îmi rourează, cu-al cerurilor picuri,
înveșmântarea de amurg.
Văzduhul îngână armonii de ciocârlie,
în zbor de îngeri conducând venirea
- din timp în veșnicie.

7 feb. 2017


O inimă nouă

Prin Tine călătoresc înspre Tine,
cărările nopții
în rugăciune străbat – priveghere;
aștept al luminii argint,
privesc oglinda stelară
pe-a ferestrei vedere.
Plângând, durerea toată
prin mine o simt,
bucuria întru Tine îmi crește chivot;
înăsprire vitează
cu aripi de sânge,
altar de jertfă - neardere de tot.
Metaniile-și roagă ale psalmilor boabe,
nenumărate grăunţe
în spice de rouă;
buze de laudă
prefac țărâna în Slavă,
din Cer se ivește o inimă nouă.

8 feb. 2017


În lanuri de grâu

În lanuri de grâu,
arcuit sub soare,
secer tristețea din mine în spic;
fulgere-mi trec
prin lăuntric suspin,
strămoşeşti cântări de jale-mi ridic.
Fecioare, cu funii de paie,
în snopi mă încing,
cu spice în plete,
cununa îmi cresc;
miridă de-as fi, să mă pună-n potir,
prin Tine, Doamne,
o fărâma de Cer
să respir.

16 feb. 2017


Paharul se umple

Prin nori, peste mare,
spre sfinte tărâmuri,
din marginea nopții, Rusalii străbat;
lăcrimarea de suflet
pe piatra în miruri scăldată,
îmi conduce ființa mai sus,
într-un spațiu curbat.
Intrarea-mi din arșiță-n fire
pârâul Cedron depășește, dintre măslini
printre veacuri cobor.
Noaptea mă strânge,
printre raze de lună privesc,
adiere de vânt subțire
străbate în piept - al visului dor.
O Voce blândă, îngenunchiată, mă-ndeamnă:
„pune-n pahar căderea-ți de-o viață!”
și-ndată, paharul se umple.
Lacrimi de sânge spre Tatăl,
durere și jertfă pe Față:
„nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!”

21 feb. 2017


Lăsați-l să vină la Mine!

Copilul,
mugur în boală,
durere de mamă,
de sub scuturi celeste lăsat – lăcrimare;
vârtej de zile-nfrânte
înecând rugăciune,
noaptea în noapte
își trece prin visuri amare.
Sufletul plâns în icoană,
mâinile Cerul ajung,
Maicii Luminii grija de copil o închină.
În somn, copilașul Împărăție trăiește,
prăbușit în sfială,
cu o năframă legată în mână.
Două inimi zdrobite năframa dezleagă,
la picioarele Împăratului,
tremurând, se aștern.
- Lăsați-l să vină la Mine, e fiul Meu!
Prin Mine, ferice trăi-va mereu.

23 feb. 2017


Cananeanca

Apăsarea din suflet își strigă durerea
în urma prefăcutei neauziri și
sfintei încercări.
Suferința din suflet de mamă
irumpe rugăminți arzătoare,
cu credință așteptând miluirea.
Pâinea nădejdii ar primi-o,
și pentru câine de-ar fi,
umilința iubirii
necunoscând mărginirea.
Intrarea-n ziua de Har a venirii,
tăcere de gând o primește -
prin adierea Luminii.
Dorința în fapt se-mplinește,
credința-nflorită de Soare-alinare
vindecare-n fiică rodește.

25 ian. 2017


Suflete

Doamne, când sufletele-n lume
le trimiți, Tu știi pe ce cărări sinuoase
vor umbla și în ce trupuri
vor evolua, nu pentru că le-ai programat,
ci pentru că la Tine viitorul
nu curge, e veșnicie, și a stat.
Sufletul meu e gând și gândul zboară,
oricât aș vrea să-l stăpânesc;
sunt și-nlăuntru și-n afară,
nu sunt ce vreau și nici ce Tu ai vrea,
deși-mi doresc, nu reușesc.
O vrere am, să gravitez perpetuu în
proximitatea-Ți Trinitară, cu toți ai mei:
Să Te iubesc.

21.11.2016


În continuare
Elenei

Ne priveam în suflet reciproc,
nu ne temeam de geruri și de foc.
Ne alintam.
Râuri de miere
și raze de iubire, prin noi
și-n noi, le-mbrățișam.
Îngerii pereche la fel se bucurau,
ca-ntr-o oglindă, jucându-se, ne imitau.
Acuma, peste ani,
ne întâlnim în rugăciune
și îngerii pereche iarăși se-ntâlnesc;
Al meu e încă exilat pe Tera,
al tău vine din Cer,
și în continuare
se iubesc.

29.11.2016


Acum știu

Străbătând spațiul unui
timp indefinit,
îmi vedeam zorii existenței,
purtat de îngerii aducători de
suflete - legănat în Întreită Dragoste.
Cerurile coborau, cu mine
și în mine,
întreaga splendoare
de dincolo de lume.
Aflam, degrabă, că eram așteptat
de încă un eu
supus gravitației.
Integrarea era denumită durere;
Încă nu știam de ce...
Acum știu.

3.01.2017


Copacul părăsit

Venise-o nouă primăvară,
cu verdele zâmbind în razele de soare,
iar un copac ce dormita
fusese suspectat
de-o anestezie seculară.
Avea ochi plânși,
învăluiți în lacrimi de cristal;
trei frunze aurii,
pe frunte-i rămăseseră lipite,
din visu-i autumnal.
Păsările încă nu sosiseră,
să-i mângâie cu cântul lor amarul;
însingurat, deși, între copaci trăia,
își tot plângea, îndurerat, calvarul.
Când i s-a revelat că nu e singur,
că-n Dragoste Divină viețuim, nepărăsiți,
și-a revenit, întru nădejde,
și cu flori cerești s-a-mpodobit.

19.11.2016


Cugetare

Distanța dintre mine și Cer
este măsurată de Cruce.
Primind viața din Viață,
am primit și Crucea;
cuiele sunt la liber.

8.01.2017

Sase poezii de Petre Nicandru publicate in revista "actualitatea literară" nr.81, mai 2018 (la pag. 18):
https://issuu.com/actualitatea/docs/al81/18
sau
https://drive.google.com/open?id=1xeJLW6ci-aSdeKXN68MyRh12RHVqL3LL
Fac parte din volumul "In capcana timpului".