Poezii extrase din volumul „prin răscrucea timpului”
ramura
s-a rupt o ramură
frunzele se albesc când
singurătatea strălucește înlăuntru tău
nu mai plecăm niciodată
să vedem sfârșitul lumii
materia a devenit liniște
aștept să petrec la capătul Învierii
cordonul singurătății
încinsă cu cordonul singurătății
lumea e în adormire
cu privirea spre centru
alungi pustiul din seara de azi și de mâine
timpul s-a contractat până la punctul zero
iar gravitația și-a uitat menirea
focul cuprinde celula
se aude respirația accelerată a gardianului
care se predă
nu fuge nimeni peste linia roșie
ceata îngerilor sporește
îmbrățișezi lumea
revenită în singurătatea inițială
te doare golul rămas în trupul ei
în locul unde-i era inima
strada
strada ce nu se lasă uitată
de vântul ce-nfășoară mâinile călătoare
aduce la răscruce
gândurile neterminate atunci
ruinele triste de sub fumul milenar
îți agață imagini în flux
cu bieți localnici din gips adormit
pietrele strigă
sângele doare sub povara mișcătoare
de dincolo de inimi
iar tu cauți eroism cristic printre ele
în anul 79 după Hristos
te furișezi printre scânteile erupției
cazi înlăuntru să-ți cauți rostul
simți apăsări
ești hotărât să cauți mai sus
unde Dumnezeu ți-a pus rădăcini
adunăm risipirea
rătăciți prin imensitatea orientală
ne adunăm risipirea
privind prin fantele
neputinței de a depăși limitele
așteptăm să prindem răsăritul
avizi de iluminare
pe milenarul pământ bizantin
cât de ușor uităm noi oamenii
îmi șoptești indignată
printre ruinele neîntreținute
și nerestaurate ale memoriei
durerea realității triste este mai mare
decât bucuria visului
darul este al lacrimilor
prelinse pe fețele distinse
ale generațiilor ascunse cu grijă
sub denumirea evului întunecat
ne închinăm
rădăcina
între vârf și rădăcină
îți tot plângi neuitatele vijelii
rănile pieptului crezi că-ți îndreptățesc revolta
și libertatea-ți depinde de moarte
nu știi că timpul îți dăruiește încă iubire
trunchiul tăiat și ars rămâne jar
iar rădăcinile îți zămislesc lăstari
te ceartă prietenii că îndrăznești
somnul zilei îi lipsește de soare
biruința este liberă de fățărnicie
ochiul marii judecăți este iertător
lăstarii sporesc
Cerul îți îndoiește bucuria dintâi
raze de viață
ochii refuză să doarmă
de când s-a deschis
fanta de vizitare a memoriei ascunse
zilele și-au încheiat așteptarea
din afară îți vezi temnița goală
spațiile au devenit neîncăpătoare
atâtor cuvinte nespuse
umbrele ce alunecau printre semeni
s-au înecat în oceanul luminii
corpusculii ființei adamice
împrăștiați până la Cer
auzi-vor bun venit sau adio
ca o floare aurie te-ai deschis
suflet iubitor de suflete
pregătindu-te de întâlnire
mistagog
nu zăbovești lângă ușile stăpânitorilor
mare învățat și iscusit dregător
te învelești în haine negre
schimbând stăpânul pentru totdeauna
două firi și două voințe
ca un far de viață strălucesc prin tine
atlet neînfricat străbați drumuri încinse
peste mări și-napoi acasă - și-n exil
limba ce vorbește și mâna ce scrie
eliberează cuvântul din întemnițare
ridicându-l dârz printre mistere
fi-vor tăiate de cuțitul
prostiei îngâmfate
vreau să tac
încerc să uit cu ochii închiși
puncte luminoase sub pleoape
aprind acele zile vorbite în șoaptă
vraja uitării se ascunde în zboruri
când cele nouă cete veghează
țărâna din făpturi
ascultă porunca îndată
nemișcare nocturnă în toate
când se cere suflarea s-o dăm înapoi
Doamne
de-acum vreau să tac
vorbească de mine cicoarea-nflorită
în ziua Ta fără umbre
pline de prezența Lui
balastul întristării l-ai lepădat
atunci când bucuria celuilalt
a fost mai mare decât iertarea
pe care i-ai dăruit-o
cât de multă frumusețe se poate aduna
în inima ta pe care o simți crescând
la fel ca în ziua când numele ți-a fost tuns
spre a fi mai ușor recunoscut de îngeri
ți-ai închis obloanele ferestrelor colorate
cu mână netremurândă
pentru a primi acum razele Duhului
cărora întreaga materie
le este transparentă
iar nopțile îți sunt tot mai pline
de prezența Lui
și zorii dor
de multe ori
zorii ți-au desenat conturul
sub pleoapele mele încă adormite
aducându-ți curăția făpturii
în veșminte aurii
dar nu frigul din casă
sau cel dintre semeni
aș dori să înghețe imaginea
de ne-am putea asculta adâncul
să privim pe bolta cerului interior
iubirea întreagă
să nu ne mai rătăcim niciodată
ca atunci când ne-am pierdut
și zorii dor câteodată
când cuvintele nu mai vorbesc
acoperite de ani
chiar dacă tac a nemurire
jertfa de seară
mamei mele
dimineața unui început
al mâinilor atâtor drame
și al picioarelor cu soarele apus
mâinile încep un joc al zborului
atunci când forțe firave izvorâte cândva
din tinerețile tale de mamă
le scutură frunzele toamnei
și începi să respiri
rugăciunile anilor
cu lumânările aprinse
mă privești cu ochii răbdării
pașii tăi albiți își dorm tăcerea
curgerea durerii din inima ta
mi se prelinge pe obraz
ridicăm mâinile noastre
jertfă de seară
moartea a doua
dincolo de apusul apelor
spre marginea lumii
unde codrii se desfac în începuturi
zilele se ridică peste nopți
și viața se intersectează cu moartea
lumânări aprinse
se ard spre un mâine al zărilor lungi
cu haine negre și bărbi încâlcite
cu icoane crescute pe umeri
pentru aproapele cel de departe
înflorește mulțimea gândurilor
adresate Cuvântului
cerul e tot mai aproape
în mijloc o cruce ridicată pe turlă
cu sfială o înalț și pe-a mea
rămân cu ea așa – spre o rază
de frică să nu se trezească
moartea a doua
asemănare
te simți surghiunită în vid
și totuși respiri frumusețea iernii
plecăm împreună să ne bucurăm de zăpadă
zidurile ne apără de viscolul lumii
oamenii veșnic agitați
încearcă să-și lege pulsul de-o viață tihnită
pierzând-o
hrănim porumbeii în piața centrală
părând că ne cunosc
ciugulesc din palme simțămintele noastre
și ridică în zbor iubirea
mielul este mai blând - îmi șoptești -
nu se revoltă când vede tăișul
un călugăr mi-a spus
că-și dorește asemănare cu Mielul
fiindcă nu va fi osândit
și pleci
sub soarele napolitan
golul în care te-ai scufundat
înfășurată în frigul beznei
îți cutremură ființa ferecată
disperarea căderii înaintează
printre zidurile vechi
abia descoperite
păienjenișul amintirilor
izvorăște glasuri de rugăciune
în albia lacrimilor
cerul albastru zădărnicește
furia dezlănțuită a locului
până la anulare
te văd ridicată în mijlocul iubirii
dezrobită din suferință
și mulțumind
sub soarele napolitan
dintru ale Lui
pe altarul tuturor bogățiilor
dintru ale Lui
pe văile înverzite cu jumătatea însorită
și pe roditele câmpii cu rădăcini dăruite
fără hrisov fără uimire fără nume
iconom al nedreptății tale ești
din suta de măsuri scazi jumătate
azvârlindu-ți-se împotrivă osânda lumii
acum neînțeles
pentru veșnicie înțelept
necredincios dar credincios în dărnicie
pârât pentru uleiul candelei
liber de apăsarea poftirii
Îl împrumuți dintru ale Lui
fântâna
privești prin rotundul de piatră
cerul oglindit de adâncuri
vezi zboruri de păsări deasupra de nori
nu știi dacă ești vie
sau ultimul zbor te-a ridicat și pe tine
aerul mângâiat
de Lumina ce vine din ce în ce mai aproape
îți alină durerile atâtor dorințe ale pierzării
vasul din care bei tresare
când auzi o voce spunându-ți: dă-mi să beau
e început de timp
vechiul timp
deschide porțile încuiate ale memoriei
cel nou întoarce popoare
înspre apa vie
ce-și trage izvorul din El
și îți curge prin inimă
între ceruri
între ceruri
acolo - înspre șapte
acolo unde Lumina n-are umbre
unde îngerii de s-ar opri
în drumul lor către scaun
și-ar acoperi ochii cu aripile
acolo aș vrea să fii
să mă aștepți
spulberat este
zâmbetul prea îndrăzneț
dar
„cui i se iartă mult
mult iubește”
frământarea ascunsă cu grijă
e veghe și-n vis și-n trăire
cu porți de cetate
cumplita vâltoare se-nchide-n Iubire
îți acoperă frigul
înconjurat de nămeți
cu ochii strălucind printre gene
respiri povara nestăvilitei poftiri
nu ai curaj să o spui dimineții de mâine
spre a strivi întunecimile iadului
gândești un cuib pentru tine
pui soarele martor înaintea genunchilor
scrisoarea nevăzută ajunge la destinație
te clatini înspre noapte
mai încerci
pleci adesea printre umbre răzlețe
poticnindu-te-n ispite de gheață
îți dorești pe cineva aproape
și-L simți
îți acoperă frigul cu Sine
miros de nard
plecăm de dimineață - miros de nard
cărări sub cedri
cu greieri ce mușcă din urechi
acoperind psalmodierea noastră
sunt zece acoperindu-și rănile cu frunze
scorburi se-nghesuie în trupurile lor
celule încă vii căzute între viermi
strigă mai tare decât moartea
Lumina cărărilor înguste
trimite ceata la înfățișare
nu zece nici doi ci unul de alt neam
își pune inima
în palmele
Celui ce i-a făurit aripile
și așteptă străpungere
nunta
zi cu soare
între meseni e veselie mare
ai reușit să străbați labirintul
și ai aflat inelul logodnei
ce-a vestit nunta
cânt desprins din bucuria vinului
prevestind Lumina ospățului
își duce ritmul vibrantelor trăiri
spre înălțimile Cuvântului
apa limpede neîncepută
așteaptă îndemnul de Mamă
vin curat și sângeriu
își revarsă de veacuri tăria
în cupa de nuntă
a Mirelui
tâlhar vestit
de dincolo de vise
vin știri c-ai tâlhărit Împărăția
cu sabie ascuțită-n sânge și în dinți purtată
înoți prin ape tulburi
privești cerul de-a lungul nopților senine
te adâncești în spaime și ispite
deșiri a șarpelui spirală
dar nu devii imun la mușcătura lui
renumele albește haina
însă nu și fața
ce strălucire de foc va căpăta
prin umilință de câine
și s-a-mplinit cuvântul:
„cel ce ridică sabia
de sabie va muri”
plinirea vremii
pasăre căzută din văzduh
de oboseala ce-o răpune
sub apus de soare
norii mâhnirii întunecă vederea
simțind că vei pleca
suspin adânc în noaptea grea
fâșiile durerii mă-nfășoară
și nu am om
să mă arunce-n scăldătoare
vorbim în limba florilor
iar locul rămas gol în mine
pecetluit cu lacrimile noastre
e cel în care mă ascund
pân-la plinirea vremii
te caut
te caut peste toată întinderea
până către jumătatea rămasă
în care nădăjduiesc să te găsesc
îți strig numele privind
prin transparența picăturilor de rouă
ce mi-au inundat ochii
nu răspunzi dar inima-mi spune
în ritmul respirației
că trebuie multă osteneală
spre a desluși înțelesul tăcutelor cuvinte
primesc o scânteie de speranță
pe care mă străduiesc s-o cresc
și încă departe de mine fiind
percep răspunsul ca pe-o chemare
de-a fi împreună înlăuntrul meu
prin inimă
prin inimă-ți va trece sabie
grăia bătrânul înțelept
ce aștepta întâlnirea ca slobozire
umbrele ei nu te mai ating
respirația nu-ți mai mângâie cuvintele
pașii îți rătăcesc prin iadul suferinței
și-ncepi să înțelegi
afli că omul în genunchi
e mai înalt decât cel în picioare
și o lacrimă a dorului
pornește a limpezi stihul rugăciunii
liniștea se așterne lin
acoperind toate marginile
până la revărsare
în așteptarea eliberării
în urma voastră
tot mai puține pietre potrivite
pe care să ne plecăm capetele
dar tot mai multe cruci
tremurăm de frică
fiindcă nu știm să alegem
curajul tău mă umilește
rămân meditativ în urma ta
în urma voastră
loc tăcut
tăcerea cuvintelor tale
este mai puternică decât o revoltă
minciunile vor să invadeze toate celulele
și dau în flăcări
când liniștea se-așterne
înveți s-asculți tăcerea grăitoare
e înlăuntru și limpezește firea
devine putere a duhului tău
în sinele adânc
loc tăcut de-ntâlnire
cu Dumnezeu
cămașa durerilor
ți-ai sfâșiat cămașa durerilor
nu vrei să mai rămâi plângând
în cămara visurilor inutile
te scuturi de așa-zisa regulă jalnică
culeasă din pulberea lumii
te crezi liber și petreci hoinărind
pașii îți alunecă ușor către prihană
aburii dimineții închid cercul
privești în jur mișcarea
pe care n-o mai poți împlini
decât cu ochii
învățăm a ne înțelege clipind
mă bucur cu tine
dar plângem separat
când îmi spui că merge rugăciunea
mărturisire nocturnă
ultima
când ai plecat
nu te-am văzut când ai plecat
dar știu
ai coborât ai urcat și-ai stat
ochii rotesc privirea căutându-te
un vânt potrivnic încetinește pașii
nopțile nordului îngustează unghiul
s-a mărit distanța între urechi și inimă
primești vești care aprind nerăbdarea
te încumeți să strivești trupul căzut
ești calificat neadaptabil și pleci
când noaptea nordului se crapă de ziuă
nu rămâi pe falia singurătății
porniți împreună urcarea
dar rănile se deschid
se adâncesc
pașii te duc
îndrumat nevăzut
spre peștera din munte
ne întoarcem din umbre
aproape treji vorbim șoptit
încă niciun surâs
în jur o linişte de taină
iertarea se așteaptă chemată
buchetul de iluzii nu mai amăgește
ne întoarcem din umbre
deodată cu învierea făpturii
inimile dezgheață sloiul amintirilor
durerea învață să tacă
timpul dă semne de veselie
când adunăm raze de lumină
tren oprit înaintea podului rupt
traversăm spații diferite
al tău devine punct
de acum
Dragostea ne cuprinde
într-o sferă de Duh
zidești temelie
te-a cumpărat Putifar
singurătatea nu te înfrânge
frumusețe întrecută de-nțelepciune
puterea primită obligă
iar ochii îți rămân deschiși
dorința stăpânei cântă a orbire
cârpă ce prin haină te închide
visele tâlcuite
la marea tâlcuire te ridică
pregătire a frățeștii întâlniri
răzbunarea ar fi epavă în pustiu
Lumina răsfrânge vederea
plutești peste milenii
când zidești temelie unui popor
în tăcere
în tăcere
aștepți lumina să treacă
prin straturi adânci de durere
ai aflat
că dragostea-i mai veche decât omul
de crezi - spune-i luminii
cât bine ți-a făcut
prin zări opace
raze necreate surâd transparenței
așteptând rugăciune
Cuvântul ce rupe tăcerea
trimite Lumina
prin straturi adânci de durere
petalele dragostei
ai venit la mine la spital
și azi
venele nu mai suportă înțepături
printre nori se ivește albastru
e o cruce urcătoare
a mea e aici cu mine
o rază trece vămile invers și ajunge aici
icoanele de pe noptieră o reflectă
mireasma de zbor mă îndeamnă:
pregătește-ți aripile
florile abundă în încăpere
toate petalele îmi sunt dăruite
și-mi zboară în inimă
eu încă nu
mă simt privit din nevăzut
și aud:
sunt petalele dragostei Mele
transfuzia s-a-nfăptuit
dincolo de jocul risipit
îmi vorbești despre ispitele de dreapta
lacrimile se usucă înspre ziuă
prin pereți
auzim zgomotele pregătirii
se intră dincolo de noapte
căzusem în timp
o carne nouă își adună oasele
din jocul risipit pe câmpuri
tuturor celor deveniți un Adam
despre povestea noastră
mai vizibilă ca oricând
le vorbește fără cuvinte
Iubirea
uiți să dormi
uiți să dormi
pe la două îmi ceri apă
continui să implori:
Doamne, Doamne, Doamne...
le număr până la o mie
și adorrm din nou
floare suferindă printre străini
aducând în mine din depărtare
un plâns nestăvilit
plânsul tău în inima mea
poate fi un cântec de dragoste
înfipt adânc în faptură
care se cântă singur
a jale
sunt trist scriind poema
și mă doare tot mai mult
că uiți să te trezești
privirea ei
norii răscoliți de furtună
își duc peste mări tulburarea
scrisoarea pe care tocmai o citești
zboară împreună cu ei
scoicile ți se înfing în tălpi
dar te înțeapă în inimă
privirea ei plutește și zâmbește
picături ale iubirii
îți mângâie fața
distanțele dispar deodată cu durerea
simți că Cineva dincolo de tine
te înfășoară în miresme florale
nu este vis
o voce te întreabă:
„mă mai iubești?”
în cupa toamnei
în cupa toamnei
strugurii își cântă iubirea de-o vară
împletită cu raze de soare
născându-și jertfirea
flacara ce nu-mi aparține
îți vestește cuvânt
din visul ce-a mai rămas nears
genunchii nu-ți ațipesc
lângă lumânarea
aprinderii dorului de Lumină
timpul așteaptă deznodământul
condiționat de Duhul
ce coboară în inima ta
când lacrima se prelinge
elogiu
bucură-te că surorile fecioare
nu s-au veștejit în întunecimile nopții
de trei ori punga virtuților
le dăruise miresme de viață
printre trunchiuri căzute
îți asumi urmarea Adevărului
cuvintele ți se lipesc de Lumină
atingându-ne
acum mai mult ca altădată
aducătorule de daruri
și-nvingătorul arianismului
arată-ți palma
întru puterea
Celui de-o fiinţă cu Tatăl
a opta zi
întâlnim alpiniști pe poteca de munte
ciobanul ne spune că avem nevoie de-o bâtă
muntele crește în fața noastră
puntea se prăbușește după trecerea ta
se întunecă și-mi caut adăpost
urc spre chilia din vârf
ai ajuns înaintea mea și îmi citești:
acatist pentru venirea în sine
se luminează-nspre a opta zi
e ziua ta
nori de amintiri
aripa inimii frântă în zbor
cădere abruptă între tine și ea
auzi cuvinte neînțelese
încerci să spui din psalmi un verset
zgomotul de fond împrăștie gândul
ai nevoie de-o hrană mai tare
în cuget zărești o boltă înaltă a liniștii
pe care stă lipită imaginea ei
simți o durere ce parcă o vrei netrecută
nori de amintiri
răspunsuri ne-ntrebate
o simfonie îți usucă lacrimile
și-o Mână-atinge struna
ce este acordată pe Iubire
un gând trezit de neuitare
lui Răzvan și Elenei
un gând trezit de neuitare
a clipei lungă liniște spărgând
pe calea lunecoasă spre vecie
întoarce-n mine mari bucăți de timp
mugur de suflet în floare-mbrățișat
prin trupul ei
din univers și-n univers s-a scurs
și parcă nimănui grăind
un ropot de cuvinte în liniște s-a stins
o lacrimă se-aprinde tot mai sus
unde sferele îşi încetează glăsuirea
soborul stelelor le-a-ntâmpinat venirea
cu pace de altar
scăldată-n har
pilda lucrătorilor răi
faptura ca-ntr-un vis
acoperit de-o realitate întârziată
prin apariția Ta ca o urgență peste lume
își vindecă rănile ivite în Adam
întrebări viclene fără răspuns
când botezul lui Ioan așterne tăcere
iar Stăpânul viei pleacă departe
via rodește boabe curate
de un viu asemenea sângelui
într-o Lume dincolo de lume
bate ora gravă a predării
atunci libertatea legată în lanțuri
își plânge eșecul:
profeți luați în râs și alungați
de lucrătorii răutății
pe Fiul afară din vie-L aștept
cu o cruce mai mică
și tremur
ploaia de raze
ploaia de raze scurtează spațiul
îmbătrânirea nu își grăbește pașii
viteza nebună trezește interesul
dar te prăbușești spulberând energia
te împarți dăruind jumătate
capeți în compensare întregul
e atâta de greu să atingi cerul singur
pe unica inimă se înscriu două nume
din pragul liniștii jelești absența ei
aștepți s-o vezi măcar în vis
timpul nu își grăbește alergarea
iar tu
inimă răvășită
rămâi încă în el
scriind cu degetu-n nisip
căzută mai jos decât pietrele
ce te-ar lovi din zbor
îți vezi noianul rănilor nevindecate
și-ai vrea un suflet nou
pe care să-l pui zălog de diamant
părul îți lucește mângâiat de soare
imaginile vieții curg șuvoi
acum mai proaspete ca roua
te uiți la cer neștiind că Ceru-a coborât
nu-L vezi e dincolo de pietre
osânditorii-călăi s-au interpus blocând Lumina
„cel fără de păcat să arunce-n ea cu piatra”
dar pietrele rămân pe jos
e începutul unei ere noi - a izbăvirii
iar timpul lor s-a învechit
scriind cu degetu-n nisip
Iisus tocmai îți scrie numele în cartea vieții
peste generații
parcă dezbrăcat de materie
într-o lume
care nesocotește metafizicul
slujești mila făptuitoare
atâtea împrejurări ale urâtului
ne aduc la tine spre albire
strălucire de veșminte alunecă peste noi
ca o picătură de mir de mare preț
renume ce oprește slujirea
existență a frumosului
vizibilă doar ochiului contemplativ
se metamorfozează prin pensula ta
în fresce care par a fi oprit gravitația
și se înalță diafan peste generații
miezonoptica
citești miezonoptica
potecile gândului te poartă printre măslini
lacrimile scurse trimit cuvinte
inima primește haină de nuntă
carnea tresaltă
oasele dor
nu știi de ele când lupi te-nconjoară
și-ai tăi te părăsesc
pe lună plină se dospește o pâine
bei din paharul pătimirii
sângele nou se trezește
de fericita-întristare te simți atârnat
ți-a mai rămas totuși un Prieten
singurul
și e numit Cel Unu
